joi, 16 februarie 2017

Myself through my eyes

Cred că asta va fi o a doua tentativă de a scrie ce-mi propun de câteva zile încoace. Aşa că..

Dacă o persoană încearcă să se autoevalueze, în mod evident. perspectiva proprie va fi una subiectivă, deci putem spune că o mică parte de adevăr ar fi distorsionată, şi astfel părerea finală va fi una relativ îndepărtată de realitate. Tot pe aceeaşi linie mergem şi când afirmăm, nu eu neapărat, dar şti tu, oameni d-ăia specialişti, că adevărata cunoaştere provine din interior. Bifat! Nimeni nu-ţi poate spune ce fel de putere ar trebui să ai, când TU eşti singura persoană care simte impactul total a tot ceea ce te înconjoară. Dar de asemenea ai nevoie de opinii obiective, exterioare să-ţi clădeşti imaginea de sine cât mai bună cu putinţă. De aceea apelezi, inconştien cateodatăt, la persoanele apropiate ţie, a căror părere are o valoare considerabilă şi în care te poţi încredere. Aşa că tu cauţi acceptare, înţelegere şi respect din partea persoanelor pe care le iubeşti, căci de aici rezultă faptul că apreciază ce fel de persoană eşti, te acceptă şi în ciuda micilor defecte, vor fi acolo oricând. Probabil în continuare am să încerc să dau dovadă de o exagerată sinceritate, pentru că am nevoie să văd clar nişte răspunsuri pe care le aştept de ceva vreme, chiar dacă poate nu le voi primi curând.
Cine sunt eu şi de ce aleg sa leg acest subiect de un altul precum prorpriul comportament, definirea lui si acceptarea prorpriei persoane? Sunt doar un adolescent plin de întrebări, care chiar dacă nu doreşte să admită, trece printr-o semicriză existenţială (care se pare că nu se mai termină odată!), sau doar sunt puţin dată peste cap de recenta singurătate şi alte.. altercaţii, să le spunem aşa.
Începem puţin formal şi spun cam aşe. Mă numesc Alexandra Gabriela (de când eram mică mă strigă Gabi, dar nu suport asta, pare un nume de băiat, aşa că de pe la liceu au început să mă strige Lexa sau Alexandra, problem solved, oricum îmi place mai mult numele ăsta), am 19 ani şi mă terifiază gândul că la vară schimb prefixul, şi sunt o studentă şomeră, la facultatea de Litere, să specificăm! Nu pot să spun că nu ştiu de ce mi-am ales cariera pe care urmează să o am (una de succes maxim, în visele mele, crede-mă!!!) pentru că într-un fel simt acum că asta e ceea ce vreau să fac pe viitor. Îmi place să vorbesc (unii ar spune exagerat de mult), să mă implic în lucruri care-mi trezesc interesul pentru că aşa fac treaba cu pasiune, deci o treabă bine-făcută, să conving oamenii (cotele persuasiunii mele depăşesc cotele normale) şi să călătoresc, de aia îmi doresc să fiu purtător de cuvânt la o companie precum BlueAir sau WizzAir, deşi nici-un hotel nu m-ar deranja prin New York sau California nu m-ar deranja. Toate bune şi frumoase până ne lovim de inevitabil.. adică la mine sistemul de învăţământ românesc. Nu vreau să mănânc căcat pentru că un om care îşi face treaba bine va fi mereu apreciat în orice fel de societate, şi răsplata va fi pe măsură. Dar ceea ce vreau eu să evidenţiez este că până  acolo am un drum de parcurs şi am nevoie de persoane specializate să-mi îndrume cât de cât paşii spre ceea ce îmi doresc să ajung. Trebuie să mai lucrez puţin la partea cu lenea excesivă pentru că îmi plac mult prea mult banii încât să nu am atât de mulţi pe cât îmi doresc. Poate pare nerealist, dar îmi doresc şi sper să ajung în punctul în care să fac bani mai mulţi decât pot să cheltuiesc. Da! Eşti un fin observator, ai putea spune şi ţi-ai dat seama că îmi plac banii. Dar nu te gândi că aş ajunge până în punctul acela josnic de a sta cu cineva pentru bani sau chiar mai teribil, să mă culc cu cineva pentru aşa ceva. Dar îmi place să am. Tot ce vreau, când vreau. Iubesc mult prea multe lucruri pe lumea asta (şi nu mă refer la obiecte!) să nu am posibilitatea să le fac. Şi mai mult de atât, nu aş accepta ideea ca şi copilul sau copiii mei să nu aibă tot ce îşi doresc din imposibilitatea mea de a le oferi. Desigur, nu la modul acela răsfăţat, ahahaaaha, asta e o altă discuţie. Nu intrăm in filosofia maternităţii. Nu acum cel puţin, poate o să scriu şi un post despre asta. Totuşi, de multe ori treaba asta cu banii a fost o lamă cu două tăişuri pentru că am ajuns poate, poate puţin materialistă. Dar încerc să reprim asta. Să schimb cumva, pentru că mă gândesc că se poate agrava. Îmi PLAC, şi când spun plac cu majuscule şi bold înseamnă că nu există o altă posibilitate să-mi imaginez viaţa cu o maşină.. acceptabilă, maşinile. Din acest punct de vedere, sunt puţin realistă şi puţin nu, pentru că vreau să-mi cumpăr o maşină. Pe scurt, planul e să mă angajez şi să fac un împrumut la bancă ş-apoi să măpreocup să o întreţin. Să-ţi mai spun că vreau un bemveu? Nu roşu. Deşi mă mai gândesc. Dar principala culoare cred că ar fi un negru sau albastru (aici am mai multe nunaţe), un 2000 diesel.. Deja mi se face pielea de găină. De ce maşini? Pentru că îmi dă cel mai puternic sentiment de siguranţă pe care corpul meu îl poate simţi. Pentru că  permisul a fost ceva ce mi-am dorit de mică să am, şi crede-mă pe lângă el, un alt singur vis mi s-a mai imprimat atât de rău în minte. Dacă-ţi spun, râzi puţin.. puţin mai mult. Okok!!! Vreau să o plimb pe bunică-mea într-un jeep când vrea pizda ei. CE?! Aveam 4 ani. Dar cred că nu neapărat ideea s-a păstrat cât iubirea pe care o am pentru ea, şi faptul că ştiu că aş vedea-o mai fericită ca oricând. Şi nu, nu frate, că se plimbă într-o pizdă de maşină, pentru că EU am ajuns unde mi-am propus şi ea se poate duce acolo împăcată că toţi banii băgaţi de ea şi mama în curul meu, n-au fost în zadar. Revenind la comfortul psihic si fizic pe care ţi-l poate aduce o maşină, hai să vorbim şi prin ce te face să treci nişte fiare. Acele fiare, asamblate aproape perfect, te duc la mama dracu' şi te fac să uiţi când vrei să fugi,efectiv, mâncând pământul, te plimbă unde vrei, când vrei, doar îţi pui curu-n ea şi dă-i morţi. Te calmează, te linişteşte, te sedează, nuştiu, o plimbare cu maşina târziu. FĂRĂ SEMAFOARE, OK? Te joci. Oricât de stupid ar suna, când e zăpadă.. ştiu că multe persoane nu agrează asta, dar, da, e distractiv, e.. incomparabil.. e adrenalină. Pentru că despre asta vorbim defapt aici. Asta îţi aduc în cele mai multe momente 4 roţi, un volan, un schimbător, şi etc.. Îţi creşte pulsul, ţi se dilată pupilele, ai un gol un stomac şi o permanentă senzaţie de căldură.. e.. ceva ce nu ai cum să compari cu nimic în lume. Pentru nimic, niciodată, nu ai cum să înlocuieşti asta. Unii mi-ar spune că ambiţia cu bmw-u este din cauza unui fost. Nu ştiu, poate în subconştient este un sâmbure de adevăr, dar per total, ador maşinile alea şi pur şi simplu o vreau şi gata, ce atâtea discuţii ?! Bine, nu te gândi ca m-ar deranja un S Class. Îmi plac hainele. Sau o mică obsesie ai putea spune.. Nu, nu. Exagerez. Nu am o obsesie pentru ele, cât am o plăcere morbidă să arăt bine. Să-ţi mai spun dece, din nou? Cam acelaşi motiv ca şi cu maşina. Oarecum, are două înţelesuri ceea ce vreau să spun eu aici. Faptul că mă face să mă simt bine, să prind încredere în sine şi să mă simt bine în pielea mea, este un lucru atât de pur femeiesc (pentru că încrederea şi toate astea ar trebui să provină din interior, nu să depindă neapărat de ceva anume) pe atât de narcisist. Da. Sunt şi narcisistă şi ăsta chiar e un lucru pe care nu îl pot schimba în totalitate, fiindcă fiecare om are doza lui de egoism, iar cu puţin mai mult respect de sine şi orgoliu, nu ţi-ar fi omeneşte posibil să trăieşti. Compasiunea înseamnă la un anumit nivel slăbiciune, chiar daca am tot respectul faţă de oamenii de genul ăsta, îmi doresc pe cât de mult posibil să-mi ţin inima întreagă. Oricum treaba asta mi se trage şi pentru că mi-a spus fosta mea psiholoagă că prezint urme severe de psihopatie. Am mai scris eu ce înseamnă, look down if you want. În aceeaşi măsură, cu mine-i simplu. Foarte. Dacă ajungi în punctul în care mă faci să nu mă plictisesc şi chiar să ţin la tine, atunci eşti dat dracu', pentru că nu mai scapi de mine. Serios. Întreabă-l pe fostul meu de 3 ani, e cel mai în măsură să te convingă. Nu ştiu dacă ar trebui să fiu chiar atât de onestă, dar am spus că va fi o sinceritate exagerată şi asta pentru că am nevoie de ea foarte mult în acest moment. Ca să o zic mai voalat.. păi, să spunem că numarul de parteneri cu care am avut contact sexual, este destul de ..mic. Să-mi dai 10 lei de nu acum te gândeşti care e numarul. Câţi? Păi.. Unu. Hahhahahahahhahahhahahah awkard silence. Şi dacă mă întrebi şi de ce, nu o să te satisfacă prea mult răspunsul. Probabil pentru că sunt puţin complexată, puţin fixistă şi nu am găsit până acum persoana potrivită care să mă aducă până în punctul ăla şi faţă de care să nu resimt o incredibila scârbă când se dezbracă. Şi dacă te întrebi de ce îi spun fostul şi totuşi am spus UNU, cred că cele mai apropiate cuvinte de gândurile tale sunt friends with benefits. Şi ai cea mai mare dreptate, micule Enstein. Da, el şi-a continuat viaţa, a fost genul ăla tipic de teen -heart- broken -high-school-drama, şti tu, seriale d-alea proaste de pe BBC. So all I can do now is raise a glass for all the thigs I've lost bcs of him.. including my pices from my heart, somehow. Da, admit. Va avea un loc pe care nimeni nu il va umple. Dar ceea ce îmi doresc e să simt MULT mai mult cu altcineva decât am simţit cu el, căci asftel o să am o amintire frumoasă şi atât. Nu regrete, ranchiună sau altele de genu'. Vreau să simt. Cred că asta descrie cel mai bine faptul că în trecut am avut nişte controverse din cauza dorinţei ăsteia permanent. Am gustat şi viaţa de noapte, alcool-ul, drogurile şi one-night-stand-urile, unele mai mult decât ar fi trebuit şi am ajuns la concluzia că oricât ai încerca, spre exemplu, să îneci într-un pahar, ţi se va afunda cu atât mai mult în suflet. Dar pe moment, este un sentiment ce te distrage şi te face să te simţi mai mult decât euforic. Până la urmă, sunt adolescentă, cum ai putea să nu incluzi în familia lexicală şi termenul de tentaţii? Fierbe sângele în vene, ochii văd, inima cere. Şti tu.. De asta îmi iubesc tinereţea. Tinereţea este egal cu putere. Puterea fizică, mentală.. Este miezul vieţii, după părerea mea. Acum  e momentul şi n-aş putea să trăiesc cu gândul că n-am o un caiet doar cu poveşti, şi miliarde alte amintiri. 
Nu o să pot să scriu tot acum pentru că mai intervine şi lenea şi blabla, altele, dar însumez pe cât pot fiecare capitol şi aspect din viaţa unui om, aşa că o să mai continui cu post-uri. Cred că e suficient momental. 
Cer mult pentru că valorez şi mai mult.

sâmbătă, 4 februarie 2017

Îîm.. nu ştiu cum să încep, niciodată n-am fost bună la începuturi. Începuturile scrierilor mele, probabil în alte circumstanţe, ador şi aştept noi începuturi. Dar nu despre asta e ceea ce vreau eu să scriu acum, dar oarecum se leagă de ceea ce încerc să transmit aici. Sau să las aici.. Şti, cred că vine o perioadă în viaţa unui om când începe să-şi pună anumite întrebări, să afle nişte răspunsuri în ceea ce priveşte propria persoana, conjuncturi, alte persoane desigur.. Printre acele nedumeriri de care orice fiinţă are parte cel puţin o dată în viaţă, mă-ntreb şi eu de ceva vreme nişte lucruri, zic, absolut normale, fireşti pentru un om. Cine sunt? Ce vreau să fac mai departe? Unde sunt acum şi ce am adunat pe drum? Figurativ vorbind, evident. Cine e lângă mine, ce simt, când simt, cum sunt, de ce sunt aşa, şamd, lista poate continua la infinit. Ei, acum de ce să mănânc puţin caca.. aceste.. acute stări de, să le spun, inconştienţă sufletească, provin de pe urma faptului că recent, am resimţit puţină.. cred că-i zice.. singurătate. Da. Chiar aşa îi spune, oricât aş încerca să mă ascund, s-o dau pe ocolite.. Orice om se simte singur, este perfect normal. Sau asta îmi spun eu când simt că deja ies din sfera normalităţii şi o iau pe pereţi. Sau pe rocadă sau Calea Bucureşti.. Nu. Serios vorbesc. Nu ştiu.. nuştiu acum. Nu pot să scriu acum. Mă blochează ceva. Mă duc să mănânc. Îmi  pare rau pentru tentativa eşuată din această seară.. dar, nu, nu pot. Nu mai pot..