vineri, 22 ianuarie 2016

A început uzual, dar ce-a urmat a sfidat orice lege, logica, raţiune sau judecată.. 
Am privit temător spre viitor, crezând că drumurile nostre nu vor fi pavate cu aceleaşi amintiri şi promisiuni, dar uită-te acum la noi şi vei vedea ce nu mulţi au curajul să spună că deţin: prietenie. Şi poate anii nu-mi vor da dreptate în ceea ce aştern acum pe hârtie, dar aş prefera să-mi vând sufletul, doar să am parte de ceea ce ne-am promis că vom atinge. Multe vise, idei şi aspiraţii, poate e prea mult pentru o vârstă atât de trecătoare, schimbătoare, dar ce avem noi, nu va putea lua nimeni niciodată. Amintirile pe care le-am clădit până acum, încrederea, timpul, energia investită în aceasta prietenie nu le vom uita uşor.. nu le vom uita vreodată. Se spune că trăieşti o singură dată, şi dacă o faci cum trebuie, o singură dată va fi suficient. Dacă aş şti că mâine mor, aş pleca către Eden cu sufletul împăcat şi cu un zâmbet mut pe buze, căci ştiu că mi-ar fi mai mult decât suficient să iau pe lumea cealaltă, tot ce-am construit alături de ei. Aş fi fericită chiar dacă peste un deceniu, i-aş vedea pe stradă, fără nicio legătura în acel moment, doar noi ştiind ce a fost odată, fericiţi, împliniţi, aşa cum şi-au dorit. Aş avea parte de liniştea sufletească cu care o mamă îşi vede copilul aşezat la casa lui. Am făcut multe, multe ce nu se pot povesti, multe nopţi pierdute, multe fumuri trase şi mult mai multe lucruri de care să ne aducem aminte la bătrâneţe. Am râs, am plâns, am glumit, am suferit.. e normal, nu? Totuşi.. Deosebirea între noi şi restul, este că noi le-am făcut împreună. Am însumat poate mult prea repede ce se presupunea a fi un semi-eseu despre prietenie, dar cum poţi avea darul de a transpune aici tot ce odată ai simţit.. ? Poate singurul cuvânt care ce-ar zugrăvi un tablou ce se află încă în stadiul de schiţă, este.. intens. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu